Din lipsă de surse scrise, pentru a reconstitui cât de cât trecutul, s-a făcut uz de o sursă care nu poartă integral pecetea adevărului: tradiţia orală. Denumirea toponimică, povestirea orală, cântecul popular şi legenda, sunt elemente care vin în sprijinul reconstituirii relative a continuităţii aşezărilor omeneşti de astăzi. Descoperirile arheologice făcute până acum, demonstrează că viaţa a existat pe aceste meleaguri de mii de ani, cele mai vechi urme datând din perioada trecerii de la neolitic la epoca bronzului. În timpul formării poporului român şi a statului Ţara Românească, viaţa a continuat să-şi depene existenţa şi-n colţul acesta de ţară.
Prima atestare documentară scrisă a localităţii Turburea o găsim într-un hristov al lui Radu cel Mare, domn al Ţării Româneşti în anul 1502.În anul 1619, domnitorul Radu Şerban semnează un act de proprietate lui Stanislav Ot Turbore, atestând cumpărăturile făcute în bani: vite, ceară, vin şi bucate.
Un alt document din anul 1620 înregistrează vânzarea unei moşteniri din satul Sipotul, actul fiind semnat la Turburea, în care se dau şi alte detalii.
Una din primele consemnări scrise despre o descoperire arheologică în zonă, datează din anul 1942: în repertoriul publicat de D. Berciu, despre unelte de piatră şlefuită atribuite epocii neolitice, este menţionată şi “o secure de la Turburea“.
Descoperirile arheologice făcute după 1970 pe teritoriul comunei, “afirmă cu tărie că viaţa omenească a cunoscut manifestări din plin pe aceste meleaguri, încă din timpul comunei primitive“. În ordinea descoperirii lor, punctele distincte ce amintesc de existenţa unor vechi aşezări omeneşti sunt:
– Pajişte, pe Valea Stroii, la circa 250 m nord de “Balta Floricăi”, unde s-a găsit ceramică fragmentară, cu ornamente caracteristice perioadei dacice din sec. II-I a.H. Situarea lor în malul drept al pârâului Oacheşu, în straturi dispuse până la circa 1 m adâncime, duce la ipoteza că au fost aduse aici împreună cu aluviuni, de către ape, nu se ştie de unde, terenurile cu puncte ceramice din împrejurimi având versantul şi direcţia de curgere spre altă direcţie.
– Sălişte, în apropierea izvoarelor de la “Eleşteu”, unde, pe o lungime spre nord şi sud de circa 300 m, s-au găsit mai multe obiecte ceramice. Ulterior, la 150 m spre est de izvoare, în timpul săpării unor gropi pentru plantat vie, a fost găsită o ulcică de circa 1 litru, la 40-50 cm adâncime (expusă la muzeul şcolii Turburea) şi tot aici, în timpul săpării unei gropi în actualul cimitir extins, s-a găsit un vas de circa 1,5 litri, aparţinând “Culturii Coţofeni”, caracteristică tranziţiei de la neolitic la epoca bronzului (1800 a.H., vas preluat de către Muzeul Judeţean Gorj). În toamna anului 1974, la circa 50 m nord-est de izvoare, în timpul excavaţiilor pentru formarea unui lac piscicol, s-au găsit o mulţime de fragmente ceramice, mai reprezentativă fiind o fusaiolă.
– Comoara, circa 1000 m sud de Sălişte, în jurul izvoarelor de la “Cotul Popii”, pe platforma inferioară, la circa 200 m spre vest de şoseaua judeţeană, pe o arie în formă de semicerc cu raza de circa 100 m s-au găsit fragmente ceramice atribuite epocii bronzului (1500 a.H.).
– Câmpul Spahiului, unde în octombrie 1974, arăturile de 0,70 m efectuate pentru desfundarea terenului în vederea plantării viţei de vie, au scos la iveală pete şi bulgări de cenuşă, fragmente mici de oase, fragmente ceramice, o urnă, bucăţi de fier şi fragmente de lănci. Cercetările de salvare efectuate de specialişti ai Muzeului Judeţean Gorj (Petre Gherghe ş.a.), cu participarea elevilor de la şcolile Şipotu, Turburea şi Poiana, au pus în evidenţă: o necropolă de incineraţie compusă dintr-un rug de incineraţie şi 29 morminte plane, cu inventar bogat; 33 locuinţe tip bordei, 22 gropi pentru păstrarea proviziilor şi 16 gropi menajere, în total 71 obiective constituite într-o aşezare de tip geto-dac, prima de acest fel descoperită în judeţul Gorj, datând din sec. II-I a.H.4).
– Cioacă, pe coama versantului dinspre Valea Oacheşului, la circa 1300 m de şoseaua judeţeană, unde pe o rază de circa 100 m, s-au găsit fragmente ceramice.
– Podişor, circa 400 m nord de Câmpul Spahiului, unde în 1975 s-au găsit fragmente ceramice, o fusaiolă, silexuri şi jumătate dintr-un ciocan de piatră şlefuită, atribuite epocii bronzului. Descoperirile ulterioare făcute în acest loc, prin caracteristicile fragmentelor ceramice găsite (imprimeurile din interior spre exterior a reliefărilor rotunde pe buza vaselor, precum şi toartele, care au poziţia golului pe verticală), fac să se creadă că aici ar fi fost o aşezare omenească mai veche decât toate celelalte menţionate.
La Muzeul Judeţean Gorj există, încă de la constituirea lui de către Alexandru Ştefulescu (1894), urme ale locuirii Văii Gilortului din cele mai îndepărtate vremuri, exponatele provenind din zonele Valea Deşului, Aninoasa, Turburea. Astfel, perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, marcată de prezenţa “Culturii Coţofeni”, este atestată în peste 20 de localităţi gorjene, între care şi Turburea.
Existenţa comunei ca unitate administrativă cu personalitate juridică datează din 1864 şi a luat fiinţă ca urmare a Legii administrative din 31 martie. În conformitate cu prevederile acesteia, comuna era alcătuită din mai multe sate sau cătune a căror populaţie trebuia să însumeze în mod obligatoriu 500 de locuitori sau 100 de familii. Reşedinţa comunei se stabilea, de obicei, în satul cel mai dezvoltat.
Primăriile comunale erau conduse de un primar împuternicit cu conducerea treburilor obşteşti şi de un consiliu comunal care era ales de adunarea alegătorilor comunei pe timp de doi ani, numărul membrilor acestuia variind de la 5 la 17 consilieri în raport cu numărul locuitorilor.
Potrivit legii din 1864 şi celor ce i-au urmat, primăriile au avut numeroase şi variate obligaţii privind activitatea politică, economică, socialobştească, sanitară, educativă, financiară, de dezvoltare şi modernizare edilitară şi de urmărire a aplicării şi respectării legislaţiei.
Instituţia administrativă a comunei Turburea s-a numit primărie în anii 1864-1949, comitet provizoriu în 1949-1950, sfat popular în perioada 1950-1968 şi consiliu popular după 1968. În urma apariţiei legii nr. 69/1991, autonomia locală la nivel de comună realizându-se prin două autorităţi administrative- consiliul comunal ca autoritate deliberativă şi primarul ca autoritate executivă – denumirea ei va fi Consiliul Local al oraşului Novaci.
A făcut parte din plasele Gilort, Săseni, Bibeşti şi Tg-Cărbuneşti iar apoi, între 1950-1968, din raionul Filiaşi. A avut în componenţă între trei şi şase sate. Astfel, între 1864 şi 1892 era formată din satele Turburea de Jos, Turburea de Sus şi Valea Calului. Denumirea satelor componente ale comunei va suferi unele schimbări în timp, astfel că în 1908, când are loc o nouă reorganizare teritorială, satul Turburea de Jos se va numi Turburea, dar va reveni la denumirea iniţială între 1938-1968, iar la împărţirea administrativă din 1968 primeşte din nou numele pe care îl va păstra de atunci încoace de Turburea. Satul Turburea de Sus îşi păstrează această denumire între 1892-1968, de la legea administrativă din 1968 fiind înglobat satului Turburea, comuna Turburea. Valea Calului şi-a păstrat această denumire din 1892 până în 1964 când i se schimbă numele în Şipoţelul, nume pe care îl poartă până în 1968, an în care este înglobat satului Şipotu ce făcea parte din comuna Turburea de la 1950. Din 1950, celor trei li se adaugă Spahii şi Bobaia, cel din urmă doar până în 1965 când revine la comuna Aninoasa.
La ultima schimbare pe care o produce legea administrativă din 1968, comuna Turburea primeşte încă două sate – Cocorova şi Poiana, ambele atribuite administrativ, până în 1968, comunei Poiana.